Bunica mea este acum într-un frigider mare cu rafturi. Nu este bunica mea. Este corpul ei, însă mie îmi e greu să disociez între imaginea ei (corpul / înfățișarea) și sufletul ei. De aceea sistemele mele de valori sunt acum toate date peste cap. Nu mai știu ce să cred. Moartea nu m-a luat prin surprindere ci pe sus cumva. Mă intrigă că pot prezice cu așa acuitate moartea oamenilor. De fiecare dată când a murit cineva cunoscut am simțit, am știut să îmi iau rămas bun, am presimțit și am văzut moartea, doar uitându-mă la acel om. De data asta însă mai mult decât oricând, am văzut-o părăsind trupul ei bătrân… înainte cu câteva ore să se ducă definitiv. I-am spus mamei că e gata. I-am spus vărului meu. Nu m-au crezut. Mama a dus-o la spital, în ideea că o să se facă bine acolo. A murit singură în spital, departe de camera ei, de patul ei, de motanul ei, de noi. Motanul a stat pana astăzi nemișcat pe perna ei… 3 zile. De câte ori mă duceam acolo îl luam pe sus forțat și îl țineam în brațe. Pleca și se întorcea pe locul ei.
Dar nu despre asta aș fi vrut să vorbesc căci e partea de final, tristă și neplăcută. Care se va termina marți dimineață când corpul se va transforma în cenușa, așa cum și-a dorit toată viața. Vreau, oricât de greu ar fi, și oricât am evitat până acum, să povestesc despre bunica mea pe când era vie și sănătoasă. Așa cum mi-o amintesc din copilărie.
Deși mama mea a fost prezentă mereu alături de mine, pot spune că mamaia m-a crescut. Amintirile vizavi de grija ei pentru mine se pierd undeva demult, în perioada fără imagini clare. De când am început să merg la grădiniță, mamaia mă trezea de dimineață, îmi punea o pernă pe post de spătar, mă ridica în fund și în mână avea mereu o cană cu lapte cu cacao și pâine sau o cană cu lapte dulce cald și 2 felii de pâine cu unt și cu gem (făcut de ea, evident). Feliile erau gata unse și apoi tăiate cubulețe, pe care mi le băga unul câte unul în gură urmate de câte o linguriță cu lapte. Când nu voiam să mănânc îmi spunea câte o poveste pentru fiecare înghițitură. Apoi mă ridicam, mergeam la baie unde mă spăla. Apoi mă așeza pe un scăunel și, ca pe o prințesă, mă pieptăna, mă îmbrăca, îmi împletea două cozi. Așa a făcut până în clasa a cincea când mama i-a interzis să mă mai ”alinte” așa, că mă strică și mă transformă într-o răzgâiată. Personal cred că cei 6 ani în care a făcut asta au fost oricum suficienți.
Apoi plecam la școală. Mamaia nu mergea niciodată cu mine și a insistat ca nimeni să nu meargă. Ea spunea că toți copiii trebuie să se descurce singuri de mici în orice situație. Însă de câte ori plecam din casă, indiferent unde m-aș fi dus, deschidea geamul și se uita după mine până când dispăream complet din aria ei vizuală. Atunci când eram mică aveam o asemenea încredere în ea încât credeam că dacă cineva mi-ar fi făcut ceva ea ar fi venit de la geam în zbor să mă apere. Încă nu m-a convins nimeni că nu ar fi fost așa… Ani și ani m-a urmărit cu privirea. Chiar și în clasa a doisprezecea… plecam din bloc, treceam podul Basarab și luam tramvaiul de pe Titulescu. Îmi făcea cu mâna ultima dată când mă suiam în tramvai. Iar eu mă suiam mereu la un geam, ca să îi fac semn, să mă vadă că sunt în tramvai… Anul ăsta știam că o să moară. De când s-a îmbolnăvit a fost prima dată în 27 de ani când nu a mai putut veni la geam. Și totuși uneori făcea un efort și venea. În ultimele săptămâni însă geamul a rămas închis.
La geamul ei erau mereu păsări. Vrăbii, guguștiuci, porumbei. Dimineața mamaia gonea motanul din cameră, deschidea geamul și, am asistat o dată la un spectacol incredibil, păsările intrau după ea și i se așezau pe mâini, pe umeri. Apoi ea le dădea apă și mâncare și ele stăteau pe pervaz. Ea îi recunoștea, aveau toate câte un nume, identitate, poveste. Când unul dispărea se întrista.
Mamaia ne-a învățat pe toți să iubim oamenii și animalele și copacii. Pe toți ai ei ne-a învățat. Și să trăim frumos. Să nu facem compromisuri. Să nu fim ipocriți. Să nu mințim. Astea erau valorile ei. Pe copiii ei i-a primit în casă cu toate creaturile posibile, de la broaște la câini. Eu când eram mică dacă întâlneam copii săraci îi aduceam la ea să aibă grijă de ei. De două ori i-am dus copii pierduți pe care i-am găsit pe drum. Ea și mama le-au găsit părinții și mamaia și cu mine am fost și i-am returnat. Una dintre fetitele sărmane pe care i le-am adus a venit în casă la noi până acum puțin timp, la ”mamaie”, ca la o mamă, și a ei.
Când eram eu mică, mama avea mulți prieteni străini pentru că făcea ”bișniță”. Toți veneau la mamaia și îi spuneau mamă. Toți: negri, arabi, greci, bulgari. Tuturor le punea masa, toți pentru ea erau oameni și atât. Unul dintre băieții iranieni care veneau la noi i-a dat inelul mamei lui… care murise. Mamaia l-a purtat până în ziua când a murit. A fost singurul lucru pe care l-am primit într-o punguță de plastic etanșă de la asistenta șefă. A fost singura ei bijuterie.
Mamaia a fost o femeie interesantă, ciudată. Era curajoasă. Nu îi era frică de nimic. Cel puțin nu de oameni. Și așa m-a învățat și pe mine să fiu. Era feminină deși nu a folosit vreodată în viața ei vreun produs cosmetic în afară de săpun. Nu s-a fardat niciodată. Nu și-a vopsit părul. Nu avea nevoie, părul ei a rămas negru până cu puțin înainte să moară. Nu avea nevoie să se epileze pentru că nu avea păr pe corp. Deloc. Era de o frumusețe răvășitoare. Cu niște ochi albaștri albaștri, pielea albă și părul negru. În tinerețe fusese o femeie grasă (ea numea tinerețe perioada 30-40 de ani). Dar nu grasă cum sunt grasele în general ci o grasă frumoasă. Cu sâni mari, fund mare și talie zveltă. Avea picioare atât de frumoase și un mers atât de feminin încât bărbații încercau să o agațe chiar și la 75 de ani. Bunicul meu era atât de mândru că ea acceptase să îi fie soție… iar ea avea un anumit fel de a pune problema care o poziționa astfel. Dacă am ceva feminin este pentru că am crescut în preajma ei. Dacă am învățat ceva despre bărbați am învățat de la ea. Deși nu auzise și nu avea habar de feminism știa cum să se facă respectată de bărbați. Respectată și dorită în acelați timp, într-un mod atât de plăcut și de feminin.
Pe la vârsta de 4-5 ani a început să mă învețe să lucrez cu mâinile. Spunea ea că o fată trebuie să știe. De aceea vrut-nevrut am învățat să cos (minimum 4 stiluri), să torc, să țes, să croșetez (cu croșeta), să împletesc (cu andrele, și normale și circulare), să împletesc cu model, să fac elastic, să scad și să adun, să închei pulovere și veste, să brodez, să fac goblen și câte și mai câte. Până în clasa a treia știam să disting între nu știu câte tipuri de fir, de lânuri, de texturi, știam să adaptez modelele la materiale. Niciodată nu am deprins viteza ei la lucru manual… era halucinant. Făcea un pulover din lână netoarsă într-o zi iar unui din lână toarsă în maximum 3 zile. Fără cusături, ca să nu fie urât nici pe dos (o obsesie pe care nu am înțeles-o niciodată dar pe care mama a preluat-o ad literam de la ea). La mine s-a transformat într-un perfecționism stupid dus la extrem. La toate aceste cunoștințe mama a adăugat noțiuni de croitorie și m-a învățat să cos la mașină. Lucruri extrem de utile pentru o fetiță de 7-8 ani. Ce-i drept acum pot face orice îmi trece prin cap, pentru că știu cum. Știu să fac chiar și botoși! Fapt pe care s-a pus accent în acel moment (ca să am cu ce să îmi încalț copii în cazul extrem în care nu s-ar găsi în comerț, obsesie deprinsă după comunism).
Mamaia făcea cea mai bună mâncare din lume. Asta e garantat. Și nu am spus-o doar eu, o spunea oricine mânca din mâncarea ei. Am văzut bărbați serioși făcând pasiuni pentru anumite mâncăruri de-ale ei, plecând de la neveste ca să mănânce. Am văzut femei stând cu orele lângă ea să învețe rețete. Dar la final nu le ieșeau așa. Mama a învățat să facă mâncare de la mamaia, dar și ei îi iese altfel. Mamaia făcea cel mai tare cozonac (înainte de sărbători mamaia cocea câte 40 de cozonaci pentru că toată lumea care mânca din cozonacii ei nu mai voia alt fel de cozonac), cea mai tare varză călită, cele mai tari sarmale, și cu siguranță cea mai tare fasole bătută. Incomparabil cu orice altceva. Dar făcea și plăcinte, gogoși cu gem, checuri și tarte, dulcețuri de orice fel, murături și siropuri, ciorbe și supe, găluști cu prune și mămăligă cu brânză, musaca și orez cu lapte. Toate excepționale. Secretul mâncărurilor ei, spunea ea, era că în tinerețe umblase prin toată țara și luase cele mai bune rețete de la cele mai bune gospodine și de aceea ea nu gătea ca în Ardeal sau ca în Banat, gătea ca oriunde de unde furase câte o rețetă.
Mamaia era mult mai blândă și mai calmă decât mama și de câte ori mama mă certa, mamaia se interpunea și îi spunea ”lasă fata în pace!”. Dacă mă certa la masă, mamaia i-o reteza scurt că nu se ceartă copiii când mănâncă. Dacă mă certa înainte de culcare, că nu se ceartă copiii înainte să se culce că adorm supărați și tot așa. Mereu avea un argument. Iar mie îmi venea să mă duc în spatele fustei ei și să îi fac sâc-sâc mamei. Dar mă abțineam că știam că aș fi enervat-o și mai rău.
Mamaia credea că o să moară mult mai demult. Însă inițial și-a propus să trăiască să mă vadă la școală. Apoi și-a propus să mă vadă în clasa a cincea, la Tonitza, viitoare pictoriță. Când am ajuns la liceu și-a propus timid un nou obiectiv, să mă vadă la liceu. Când am terminat liceul râdea fericită și mi-a spus că dacă am ajuns până acolo siigur o să mă vadă și cu facultatea terminată. La diploma mea și-a pus o fustă neagră plisată și o cămașă albă și a venit la expoziție. Profesorul meu care avea pentru ea un respect deosebit a condus-o de braț până la lucrările mele. S-a declarat mulțumită de rezultat. Ce nu știa nimeni era că acolo era și munca ei, munca ei de zi cu zi, de la grădiniță și până la diplomă. De la pieptănatul cozilor la mersul în piață. Ca eu să pot învăța. Ca eu să pot crește mare. Apoi eu am făcut și un master. Ăsta nu a mișcat-o deloc, nu îi înțelegea sensul. Într-o zi m-a luat departe de mama și m-a întrebat verde în față: Mai ai de gând să faci multă școală? Bărbat când îți găsești? Copii când ai de gând să faci? I-am spus că nu am cu cine și mi-a zis să caut, că nu se fac copiii la 35 de ani!! Când veneam cu un iubit acasă, chiar dacă el nu știa, mamaia îl scana de la geam cu o acuratețe de neimaginat. Apoi, îmi spunea dacă e valabil sau nu. Ultimul i-a plăcut. Mi-a spus: ăsta e bun, e înalt, arătos, e un bărbat blând. Ia-l de bărbat și fă copii cu el. Cum să explic unei bătrâne de 76 de ani că nu e numai după mine. Ultima dată mi-a spus că ar vrea să își vadă stranepotul până moare. Și eu am sperat că asta o va mai ține în viață. Dar nu a fost să fie…
… aș mai scrie dar e foarte târziu. Mă ustură ochii. Imaginile diferă atât de mult, cea a bunicii mele în tinerețe – când eram eu mică, cea a bunicii mele bolnave și în final imaginea bunicii mele din frigider. Lacrimile îmi curg fără nici un efort. Curg și se rostogolesc pe piept. Mi-au udat maieul. De față cu ceilalți nu plâng. Sunt tare. Rezolv lucruri. Dar în interior… în interior moare în mine ceva. Și mai sunt și frustrările. De a nu fi putut fi pentru ea nici 10% din ce a fost ea pentru mine. De a nu fi fost în stare să o apăr atunci când ar fi avut nevoie. De a nu îi fi oferit nimic… Mereu am amânat. Mereu am crezut că va mai fi timp. Iar acum… acum ea e într-un frigider…
Și în sufletul meu…