Ordine și disciplină

Toți cei care mă cunosc mai îndeaproape știu că nu sunt o persoană prea ordonată, nici din cale afară de atentă cu curățenia și alte treburi casnice. Dacă aș fi singură în casă cu siguranță ar fi dezordine la mine permanent, însă pentru că mai am si patrupezi blănoși, dezordinea e însoțită și de mizerie propriu-zisă.

Eu încerc și chiar m-am ordonat mult în ultimul an, însă apariția câinelui a făcut lucrurile mai dificile decât mi-aș fi putut imagina. Ultima dată când am făcut curățenie generală a fost astă primăvară. Apoi un timp a fost ok. După care m-am angajat și în numai 2 luni am pierdut complet contactul cu treburile casnice pe care le-am neglijat total din lipsă de timp. Problema e că decalajul respectiv s-a menținut și am chiar și acum în sacul cu haine lucruri pe care nu apuc să le spăl.

M-am gândit cum să fac, o să mă apuc acum să fac curățenie generală (cu spălat geamuri, ordonat șifonier, spălat toate hainele din coș, cuverturi și alte asemenea) apoi după ce totul va fi spălat și curat voi încerca să dedic două ore pe zi acestor treburi mai puțin duminica.

Sper să reușesc fără să mă defocusez de la altceva…

Liniște

Mi-e liniște și mi-e bine. Nu îmi amintesc să îmi fi fost atât de bine cu vreun bărbat vreodată.

Cineva spunea că de fiecare dată iubești altfel. Și că de fiecare dată te simți altfel. Și știu că e așa însă nu pot să nu mă mir că nu am fost atât de liniștită nicicând. Mereu măcinată de întrebări fără răspuns sau de profunzimi cărora nu le puteam face față. Iar acum, acum în brațele acestui Balkan Don Huan de care ar trebui să îmi fie teamă și să mă feresc, mă simt calmă și caldă ca un lac de la câmpie într-o zi de vară la amiază.

El spune puține în cuvinte dar zi după zi văd cum înțelege atât de mult din viață, senzitiv și vizual, la fel ca și mine. Prin același limbaj de percepere al universului, în aceeași cheie. Știu acum că dacă îi arăt ceva va înțelege, fără cuvinte, fără explicații. Știu acum că dacă el face un gest, eu îl voi înțelege. Fără cuvinte, fără explicații.

Simt cum în brațele lui mă coc și mă ofer ca femeie. Simt cum personalitatea lui zvâcnită și agresivă găsește în mine locul unde să se adape. E straniu cum am căutat atâta timp liniștea în relații cu bărbați calmi sau echilibrați și o găsesc în brațele unui bărbat neastâmpărat precum Pan.

Să îl văd pictând lângă mine m-a făcut să simt o fericire adâncă, o împlinire greu de descris în cuvinte. Un prieten îmi spunea că oamenii sunt ca eroii din jocurile pe calculator. Se împart pe regnuri, pe clase: worloci, wizarzi, magi, barbari, paladini etc. Și eu cred că avea dreptate. Și mai cred că o relație cu un om la fel ca tine e mai simplă, firească și liniștită.

Niciodată și pentru totdeauna

Când bărbații spun ”o să te iubesc toată viața mea!” se referă la o perioadă de aproximativ 3-4 luni.

Când femeile spun ”sunt numai a ta, nu o să te înșel niciodată” se referă la o perioadă de maximum 6 luni (de la despărțire).

Dragostea veșnică chiar nu există (?) (!)

Wintertime love

V-am promis că revin curând. Un timp nu mi-a stat mintea la scris. Nici sufletul. Dar încet-încet viața se reașează în albia ei firească iar viața mea se așează într-o albie nouă, caldă și catifelată, a sentimentelor pentru un bărbat frumos și viu.

Am scris pe acest blog despre toate aventurile și încercările perioadei de după fostul iubit însă despre noua poveste am simțit nevoia să o las puțin la germinat înainte de a o povesti. Să o țin un timp numai și numai pentru mine. Aproape secretă. Nu simt nevoia să o expun. Pentru că e a mea, e aproape de mine și de sufletul meu. Dar nu pot nici să o trec sub tăcere, pentru că nu ar fi cinstit vizavi de demersul acestui blog în sine.

Ei bine, da, am urmat sfaturile Ajnaninei și am vizualizat ce îmi doresc de la un bărbat. Mi l-am închipuit. L-am vizualizat și mi-am dat voie să mi-l doresc. Și când am avut curaj să mă uit în mine și să VĂD, l-am văzut acolo. Un sentiment pe care mi l-am renegat anul trecut. Un sentiment cu care m-am luptat. Pe care l-am înfierat și pentru care m-am simțit vinovată. Un sentiment pe care ”el” l-a văzut atunci când eu refuzam să îl accept. Ei amândoi văzuseră. Și amândoi știau. Doar eu mă cenzuram. Însă acum când nu mai aveam nimic de demonstrat nimănui, nici măcar mie, am cedat. Mi-am dat seama că nu, nu vreau ciocolată caldă, și nici ciocolată cu alune, vreau prăjitură cu ciocolată, proaspătă și cremoasă. Cu o Cola rece și acidulată. Și dacă asta vreau, asta trebuie să cer barmanului. Și am cerut. Și mi-a dat. Așa cum îți dă barmanul de fiecare dată, exact ce îți dorești.

Un iubit cald, atât de frumos. Cu cei mai adânci ochi albaștri pe care i-am văzut… cu pieptul acoperit de păr și brațele de tatuaje desenate chiar de el… mâini mari și puternice atât de frumoase… barba care îi conturează buzele perfecte… spatele lat pe care abia îl cuprind când îl strâng în brațe. Și îl strâng în brațe toată noaptea, noapte de noapte. Iubitul meu pictor.

Iubitul meu frumos pe care îl cuprind prin somn și deschid un ochi să mă asigur că e acolo… îi văd tatuajul de pe spate, semn că e el și nu altcineva. Și adorm la loc liniștită visând tot la el. Iubitul meu care mă strânge în brațe până nu mai pot respira și care îmi dă drumul încet-încet cât să pot adormi în strânsoarea brațelor lui. Iubitul meu care a transformat iarna urâtă și rece într-o păturică groasă, pufoasă și parfumată în care m-a înfășurat și mi-a lăsat pe dinafară doar urechile cât să pot asculta blues, ochii cât să îl văd și buzele cât să mă sărute. Atât de cald. Atât de aproape. Atât de așa cum ar trebui să fie. Pachetul complet.

Later edit: și nu doar până la primăvară, ci și la vară și la toamnă, poate încă o iarnă… nu mă gândesc prea departe că îmi e teamă să nu sufăr. Dar cu siguranță mai mult decât doar o iarnă îmi doresc de la el.

Copilărie IV – mamaia

Bunica mea este acum într-un frigider mare cu rafturi. Nu este bunica mea. Este corpul ei, însă mie îmi e greu să disociez între imaginea ei (corpul / înfățișarea) și sufletul ei. De aceea sistemele mele de valori sunt acum toate date peste cap. Nu mai știu ce să cred. Moartea nu m-a luat prin surprindere ci pe sus cumva. Mă intrigă că pot prezice cu așa acuitate moartea oamenilor. De fiecare dată când a murit cineva cunoscut am simțit, am știut să îmi iau rămas bun, am presimțit și am văzut moartea, doar uitându-mă la acel om. De data asta însă mai mult decât oricând, am văzut-o părăsind trupul ei bătrân… înainte cu câteva ore să se ducă definitiv. I-am spus mamei că e gata. I-am spus vărului meu. Nu m-au crezut. Mama a dus-o la spital, în ideea că o să se facă bine acolo. A murit singură în spital, departe de camera ei, de patul ei, de motanul ei, de noi. Motanul a stat pana astăzi nemișcat pe perna ei… 3 zile. De câte ori mă duceam acolo îl luam pe sus forțat și îl țineam în brațe. Pleca și se întorcea pe locul ei.

Dar nu despre asta aș fi vrut să vorbesc căci e partea de final, tristă și neplăcută. Care se va termina marți dimineață când corpul se va transforma în cenușa, așa cum și-a dorit toată viața. Vreau, oricât de greu ar fi, și oricât am evitat până acum, să povestesc despre bunica mea pe când era vie și sănătoasă. Așa cum mi-o amintesc din copilărie.

Deși mama mea a fost prezentă mereu alături de mine, pot spune că mamaia m-a crescut. Amintirile vizavi de grija ei pentru mine se pierd undeva demult, în perioada fără imagini clare. De când am început să merg la grădiniță, mamaia mă trezea de dimineață, îmi punea o pernă pe post de spătar, mă ridica în fund și în mână avea mereu o cană cu lapte cu cacao și pâine sau o cană cu lapte dulce cald și 2 felii de pâine cu unt și cu gem (făcut de ea, evident). Feliile erau gata unse și apoi tăiate cubulețe, pe care mi le băga unul câte unul în gură urmate de câte o linguriță cu lapte. Când nu voiam să mănânc îmi spunea câte o poveste pentru fiecare înghițitură. Apoi mă ridicam, mergeam la baie unde mă spăla. Apoi mă așeza pe un scăunel și, ca pe o prințesă, mă pieptăna, mă îmbrăca, îmi împletea două cozi. Așa a făcut până în clasa a cincea când mama i-a interzis să mă mai ”alinte” așa, că mă strică și mă transformă într-o răzgâiată. Personal cred că cei 6 ani în care a făcut asta au fost oricum suficienți.

Apoi plecam la școală. Mamaia nu mergea niciodată cu mine și a insistat ca nimeni să nu meargă. Ea spunea că toți copiii trebuie să se descurce singuri de mici în orice situație. Însă de câte ori plecam din casă, indiferent unde m-aș fi dus, deschidea geamul și se uita după mine până când dispăream complet din aria ei vizuală. Atunci când eram mică aveam o asemenea încredere în ea încât credeam că dacă cineva mi-ar fi făcut ceva ea ar fi venit de la geam în zbor să mă apere. Încă nu m-a convins nimeni că nu ar fi fost așa… Ani și ani m-a urmărit cu privirea. Chiar și în clasa a doisprezecea… plecam din bloc, treceam podul Basarab și luam tramvaiul de pe Titulescu. Îmi făcea cu mâna ultima dată când mă suiam în tramvai. Iar eu mă suiam mereu la un geam, ca să îi fac semn, să mă vadă că sunt în tramvai… Anul ăsta știam că o să moară. De când s-a îmbolnăvit a fost prima dată în 27 de ani când nu a mai putut veni la geam. Și totuși uneori făcea un efort și venea. În ultimele săptămâni însă geamul a rămas închis.

La geamul ei erau mereu păsări. Vrăbii, guguștiuci, porumbei. Dimineața mamaia gonea motanul din cameră, deschidea geamul și, am asistat o dată la un spectacol incredibil, păsările intrau după ea și i se așezau pe mâini, pe umeri. Apoi ea le dădea apă și mâncare și ele stăteau pe pervaz. Ea îi recunoștea, aveau toate câte un nume, identitate, poveste. Când unul dispărea se întrista.

Mamaia ne-a învățat pe toți să iubim oamenii și animalele și copacii. Pe toți ai ei ne-a învățat. Și să trăim frumos. Să nu facem compromisuri. Să nu fim ipocriți. Să nu mințim. Astea erau valorile ei. Pe copiii ei i-a primit în casă cu toate creaturile posibile, de la broaște la câini. Eu când eram mică dacă întâlneam copii săraci îi aduceam la ea să aibă grijă de ei. De două ori i-am dus copii pierduți pe care i-am găsit pe drum. Ea și mama le-au găsit părinții și mamaia și cu mine am fost și i-am returnat. Una dintre fetitele sărmane pe care i le-am adus a venit în casă la noi până acum puțin timp, la ”mamaie”, ca la o mamă, și a ei.

Când eram eu mică, mama avea mulți prieteni străini pentru că făcea ”bișniță”. Toți veneau la mamaia și îi spuneau mamă. Toți: negri, arabi, greci, bulgari. Tuturor le punea masa, toți pentru ea erau oameni și atât. Unul dintre băieții iranieni care veneau la noi i-a dat inelul mamei lui… care murise. Mamaia l-a purtat până în ziua când a murit. A fost singurul lucru pe care l-am primit într-o punguță de plastic etanșă de la asistenta șefă. A fost singura ei bijuterie.

Mamaia a fost o femeie interesantă, ciudată. Era curajoasă. Nu îi era frică de nimic. Cel puțin nu de oameni. Și așa m-a învățat și pe mine să fiu. Era feminină deși nu a folosit vreodată în viața ei vreun produs cosmetic în afară de săpun. Nu s-a fardat niciodată. Nu și-a vopsit părul. Nu avea nevoie, părul ei a rămas negru până cu puțin înainte să moară. Nu avea nevoie să se epileze pentru că nu avea păr pe corp. Deloc. Era de o frumusețe răvășitoare. Cu niște ochi albaștri albaștri, pielea albă și părul negru. În tinerețe fusese o femeie grasă (ea numea tinerețe perioada 30-40 de ani). Dar nu grasă cum sunt grasele în general ci o grasă frumoasă. Cu sâni mari, fund mare și talie zveltă. Avea picioare atât de frumoase și un mers atât de feminin încât bărbații încercau să o agațe chiar și la 75 de ani. Bunicul meu era atât de mândru că ea acceptase să îi fie soție… iar ea avea un anumit fel de a pune problema care o poziționa astfel. Dacă am ceva feminin este pentru că am crescut în preajma ei. Dacă am învățat ceva despre bărbați am învățat de la ea. Deși nu auzise și nu avea habar de feminism știa cum să se facă respectată de bărbați. Respectată și dorită în acelați timp, într-un mod atât de plăcut și de feminin.

Pe la vârsta de 4-5 ani a început să mă învețe să lucrez cu mâinile. Spunea ea că o fată trebuie să știe. De aceea vrut-nevrut am învățat să cos (minimum 4 stiluri), să torc, să țes, să croșetez (cu croșeta), să împletesc (cu andrele, și normale și circulare), să împletesc cu model, să fac elastic, să scad și să adun, să închei pulovere și veste, să brodez, să fac goblen și câte și mai câte. Până în clasa a treia știam să disting între nu știu câte tipuri de fir, de lânuri, de texturi, știam să adaptez modelele la materiale. Niciodată nu am deprins viteza ei la lucru manual… era halucinant. Făcea un pulover din lână netoarsă într-o zi iar unui din lână toarsă în maximum 3 zile. Fără cusături, ca să nu fie urât nici pe dos (o obsesie pe care nu am înțeles-o niciodată dar pe care mama a preluat-o ad literam de la ea). La mine s-a transformat într-un perfecționism stupid dus la extrem. La toate aceste cunoștințe mama a adăugat noțiuni de croitorie și m-a învățat să cos la mașină. Lucruri extrem de utile pentru o fetiță de 7-8 ani. Ce-i drept acum pot face orice îmi trece prin cap, pentru că știu cum. Știu să fac chiar și botoși! Fapt pe care s-a pus accent în acel moment (ca să am cu ce să îmi încalț copii în cazul extrem în care nu s-ar găsi în comerț, obsesie deprinsă după comunism).

Mamaia făcea cea mai bună mâncare din lume. Asta e garantat. Și nu am spus-o doar eu, o spunea oricine mânca din mâncarea ei. Am văzut bărbați serioși făcând pasiuni pentru anumite mâncăruri de-ale ei, plecând de la neveste ca să mănânce. Am văzut femei stând cu orele lângă ea să învețe rețete. Dar la final nu le ieșeau așa. Mama a învățat să facă mâncare de la mamaia, dar și ei îi iese altfel. Mamaia făcea cel mai tare cozonac (înainte de sărbători mamaia cocea câte 40 de cozonaci pentru că toată lumea care mânca din cozonacii ei nu mai voia alt fel de cozonac), cea mai tare varză călită, cele mai tari sarmale, și cu siguranță cea mai tare fasole bătută. Incomparabil cu orice altceva. Dar făcea și plăcinte, gogoși cu gem, checuri și tarte, dulcețuri de orice fel, murături și siropuri, ciorbe și supe, găluști cu prune și mămăligă cu brânză, musaca și orez cu lapte. Toate excepționale. Secretul mâncărurilor ei, spunea ea, era că în tinerețe umblase prin toată țara și luase cele mai bune rețete de la cele mai bune gospodine și de aceea ea nu gătea ca în Ardeal sau ca în Banat, gătea ca oriunde de unde furase câte o rețetă.

Mamaia era mult mai blândă și mai calmă decât mama și de câte ori mama mă certa, mamaia se interpunea și îi spunea ”lasă fata în pace!”. Dacă mă certa la masă, mamaia i-o reteza scurt că nu se ceartă copiii când mănâncă. Dacă mă certa înainte de culcare, că nu se ceartă copiii înainte să se culce că adorm supărați și tot așa. Mereu avea un argument. Iar mie îmi venea să mă duc în spatele fustei ei și să îi fac sâc-sâc mamei. Dar mă abțineam că știam că aș fi enervat-o și mai rău.

Mamaia credea că o să moară mult mai demult. Însă inițial și-a propus să trăiască să mă vadă la școală. Apoi și-a propus să mă vadă în clasa a cincea, la Tonitza, viitoare pictoriță. Când am ajuns la liceu și-a propus timid un nou obiectiv, să mă vadă la liceu. Când am terminat liceul râdea fericită și mi-a spus că dacă am ajuns până acolo siigur o să mă vadă și cu facultatea terminată. La diploma mea și-a pus o fustă neagră plisată și o cămașă albă și a venit la expoziție. Profesorul meu care avea pentru ea un respect deosebit a condus-o de braț până la lucrările mele. S-a declarat mulțumită de rezultat. Ce nu știa nimeni era că acolo era și munca ei, munca ei de zi cu zi, de la grădiniță și până la diplomă. De la pieptănatul cozilor la mersul în piață. Ca eu să pot învăța. Ca eu să pot crește mare. Apoi eu am făcut și un master. Ăsta nu a mișcat-o deloc, nu îi înțelegea sensul. Într-o zi m-a luat departe de mama și m-a întrebat verde în față: Mai ai de gând să faci multă școală? Bărbat când îți găsești? Copii când ai de gând să faci? I-am spus că nu am cu cine și mi-a zis să caut, că nu se fac copiii la 35 de ani!! Când veneam cu un iubit acasă, chiar dacă el nu știa, mamaia îl scana de la geam cu o acuratețe de neimaginat. Apoi, îmi spunea dacă e valabil sau nu. Ultimul i-a plăcut. Mi-a spus: ăsta e bun, e înalt, arătos, e un bărbat blând. Ia-l de bărbat și fă copii cu el. Cum să explic unei bătrâne de 76 de ani că nu e numai după mine. Ultima dată mi-a spus că ar vrea să își vadă stranepotul până moare. Și eu am sperat că asta o va mai ține în viață. Dar nu a fost să fie…

… aș mai scrie dar e foarte târziu. Mă ustură ochii. Imaginile diferă atât de mult, cea a bunicii mele în tinerețe – când eram eu mică, cea a bunicii mele bolnave și în final imaginea bunicii mele din frigider. Lacrimile îmi curg fără nici un efort. Curg și se rostogolesc pe piept. Mi-au udat maieul. De față cu ceilalți nu plâng. Sunt tare. Rezolv lucruri. Dar în interior… în interior moare în mine ceva. Și mai sunt și frustrările. De a nu fi putut fi pentru ea nici 10% din ce a fost ea pentru mine. De a nu fi fost în stare să o apăr atunci când ar fi avut nevoie. De a nu îi fi oferit nimic… Mereu am amânat. Mereu am crezut că va mai fi timp. Iar acum… acum ea e într-un frigider…

Și în sufletul meu…

…

nu am mai scris pentru ca nu am mai putut… nu am mai avut starea necesară.

bunica mea a murit ieri. ieri dimineață. din păcate am simțit cu ceva timp înainte și nu am mai fost chiar în apele mele.

vă doresc un an nou fericit și în general o viață frumoasă tuturor.

viața e minunată tocmai pentru că se termină și de aceea trebuie trăită secundă cu secundă. mereu în ACUM. mereu în lumină.

o să revin cu poveștile ultimelor zile.

Înmormântare…

Să mor și să învii cu tot ce am strâns și am acumulat în anul acesta dar fără durerea care a însoțit fiecare etapă. Fără tumult. Fără zbatere. Fără amintiri.

El să se șteargă în noianul uitării acolo unde și eu sunt pentru el. Acolo unde indiferența tronează și suferința este înlocuită cu nepăsare. Poate un timp pentru dezgust. Un timp pentru alții. Un timp pentru mine.

Dar nu pot să fac asta până nu îngrop tot. Tot împreună cu o parte a sufeltului meu. Care rămâne mereu captivă acolo. Între timp am reconstruit atât de mult. Cred că sunt gata să depun în țărână tot ce i-am dedicat, fără a risca să rămân goală.

Nu pot să șterg, pot doar să continui a scrie. Și îmi voi continua scrierea… pe ceafă. Voi desena despre libertate, despre puterea de a lăsa tot ceea ce iubești și a merge mai departe, despre puterea de a merge doar către lumină și doar către interior și adevăr. Puterea de a zbura în unul și priceperea de a zbura în doi. Va fi un desen despre alegeri potrivite. Despre cale. Despre drum și despre fără compromisuri.

Nu am să desenez despre decepție. Nici despre așteptări false și înșelate. Și nici măcar despre bucata de suflet pe care o îngrop astăzi. Să-i fie țărâna ușoară sufletului meu. Să crească. Să dospească și într-o zi să germineze.

Cred că azi am mai înțeles ceva

Și anume că nu îmi trimitea Moșul la ușă bărbatul ”ăla” din simplul motiv că eram puțin confuză. Voiam un bărbat și îmi pierdeam vremea cu băieți. Drăguți. Dar băieți.

Azi am înțeles un adevăr irefutabil: când devii femeie vrei un bărbat. Când ești femeie doar bărbații te vor. Pentru băieți ești prea mult, prea complicată, prea eu mai știu cum. Un bărbat te vrea, știe cum să te ia, și obține până la urmă tot ce își dorește de la tine. Tot. Poate primește chiar și un bonus, cine știe.

Acum ce-i drept bărbații sunt mai rari ca aurul. Sunt o marfă prețioasă. Sunt greu de găsit. Foarte foarte greu. Dar merită toate eforturile. Poate chiar și câte un mic compromis pe ici pe colea. Mai vedem… până una-alta cred că o să negociez cu ”moșul” o ședință de terapie mai neortodoxă.

Careful what you wish…

… Careful what you say
Careful what you wish
You may regret it
Careful what you wish
You just might get it!!!

Acum două seri am fost la prietena mea și am mâncat salată de beouf. Genială. Făcută de tanti Lili. Nu știu cine e tanti Lili dar i-a ieșit salata. Însă eu sunt gurmandă și salata era puțină iar eu și iubitul prietenei mele, amândoi călare pe castron. Motiv pentru care m-am ales cu vreo două furculițe de salată și cam atât. Mama o să facă salată abia mâine, pentru revelion. Așadar astăzi m-am culcat la prânz gândindu-mă cu poftă la salata de mâine… și imaginându-mi deja cum voi înfige furculița în ea precum Sfântul Gheorghe sulița în balaur. Am dormit eu ceva vreme, nu aș putea spune câtă și cineva a sunat la ușă. Era vecinul din apartamentul de lângă. Ei sunt de loc din Republica Moldova și pleacă mereu de sărbători acolo. Soția lui însă gătise prea mult iar mâncarea s-ar fi stricat până după revelion. Așa că vecinul a sunat la toată lumea de pe palier și a împărțit câte un castronel cu ceva bun înainte de plecare. Ați ghicit probabil că mie mi-a revenit salata de boeuf! și un coș mare plin cu kiwi. Ce să zic, eu fructe nu prea mănânc, am dat mai departe la copiii de țigan din spatele blocului, dar de salată m-am ocupat imediat. De încântare nici nu am mai avut răbdare să iau o furculiță. Am început să mănânc cu mâna, căutând zonele mai pline de murături. Bun, foarte bun. O rețetă atipică care aducea mult și cu o salată orientală datorită cepei verzi crude… dar foarte bună!

Iar acesta este al doilea incident de felul acesta. Primul a fost cu prăjiturile de ciocolată. Mi se pare deja un pattern. Eu îmi doresc ceva și acel ceva apare cum mă aștept mai puțin, iată, chiar la mine la ușă. Nu știu cine e responsabil însă să zicem că astăzi a fost Moș Crăciun. Iar dacă tot zicem că e Moș Crăciun aș încerca să mai emit o rugăminte, căci tare îmi doresc și cred și că am fost suficient de cuminte cât să merit!

Dragă Moșule, mulțumesc din suflet pentru salată, a fost foarte bună, dar te rog mult, trimite-mi degrabă, tot așa la ușă, un bărbat. Nu sunt pretențioasă. Nu vreau decât un bărbat și atât. Dar lasă-mă să îți explic cum se definește noțiunea.

Numim bărbat masculul de la specia om, ființă bipedă. E brunet. Înăltuț. Uite vezi că nu mai zic înalt, zic înăltuț. Adică să aibă de la 1.80 în sus. Mai puțin chiar nu îmi place… îmi pare rău, chiar am încercat, jur, nu pot! Când eram mai mică mergea dar nu știu ce s-a întâmplat în ultima vreme că nu mai merge. Ideal ar fi chiar 1.85-1.90 așa. Mă rog. Apoi să aibă barbă. Asta e ca și rezolvată dacă e brunet nu trebuie decât să ai grijă să nu se radă o săptămână sau două înainte să mi-l catapultezi la ușă. Să aibă mâini frumoase. Din alea masculine, mari, puternice cu degete lungi. Păr pe piept. Din nou, dacă e brunet, e destul de simplu, vine la pachet. Ce să îți mai zic, să fie frumos și la față, să aibă ochi scânteietori așa și nas acvilin. Cam atât despre fizic. În rest te rog foarte mult să mi-l trimiți cu pula gata sculată că am gânduri netrebnice cu el. Și fă-i ceva să i se scoale încă de minimum 3-4 ori în aceeași noapte. Dacă mi-l trimiți pentru mai mult timp, rezolvă să fie și inteligent și creativ și masculin în tot ce face și cu simțul umorului. Mai vreau să fie și sociabil și simpatic și să aibă și încredere în el. Dacă mi-l trimiți doar pentru perioada Crăciunului nu-ți bate capul prea tare, rămâi la prima parte a descrierii că nu vreau nici să te stresezi prea tare. Și nici eu nu vreau să mă îndrăgostesc acum și vorba aia, dacă e și frumos și deștept și bun în pat o să încep să îl iubesc cam repede și crede-mă că asta nu vreau.

Aaaa, aaaaa, aaa, cum era să uit, cel mai important – să nu aibă prietenă. Că ai trimis tu câțiva de vreo 3-4 luni încoace dar toți erau care mai de care mai combinați, mai însurați, mai îndrăgostiți.

Deci ne-am înțeles? Mă culc acum și îl găsesc mâine dimineață la ușă? sau cum facem? Îl trimiți peste noapte? Sunt deschisă la propuneri.

aaaaa… să asculte rock. Nu trimite și mata un manelist că mi se ia orice ar mai face el în rest. Asta cu rock-ul e cam ca abillitatea de a scrie și de a citi când dai de permis auto. Te descalifică din start.

Seara de Crăciun

Nu am mai scris că nu prea știu ce. Mă simt foarte bine, sunt mereu înconjurată de prieteni și animale. Ființe minunate. Eu mă simt minunat!

Chiar și acum când scriu Joy își ține capul pe genunchiul meu.

Am și brad. Am și coroniță. Nu am făcut deloc curat prin casă dar asta e o altă poveste… îmi place și de un băiat. În secret. Nici nu știu ce să fac, că de spus nu pot și nu vreau să spun nimănui. Sper că o să găsesc un moment să îi spun chiar lui.

În rest, mă pregătesc pentru petrecere și Crăciun fericit tuturor!!