Prima dată când mi s-a întâmplat mi s-a părut o coincidență. Acum câteva zile m-a frapat, dar azi pur și simplu mi s-a relevat un adevăr straniu. ”Acolo sus” cineva fie mă iubește, fie nu mă vrea de nici o culoare în împărăția cerească.
Am să o iau cronologic.
Aveam cam 12-13 ani. Era iarnă. Paranteză: toate întâmplările acestea au avut loc iarna. Mergeam pe strada pe care am copilărit. Pe vremea aia se numea Ștefan Furtună. Sau poate deja o botezaseră Mircea Vulcănescu. Cert e că nimeni nu îi spunea așa pe atunci, ci Ștefan Furtună.
Mergeam pe trotuar, abia ce traversasem micuța străduță ”Horațiu”. Când de undeva din lateral, din stânga mea a apărut un câine. M-am întors spre el, ca să îl salut. (eu salut unele animale, nu mă întrebați de ce) M-am oprit preț de o clipire. Privirile ni s-au întâlnit… Mi s-a părut atât de frumos. Îi țin minte și acum fața de maidanez nisipiu cu bot ascuțit dar buburuz așa. Chiar dacă povestit pare mult mai lung, totul a durat o fracțiune de secundă. În momentul când m-am reîntors să îmi continui drumul, o imensă bucată de gheață a alunecat de sus de pe streașina clădirii cu patru etaje. S-a spart de caldarâm în zeci de bucățele mici și mari pe o distanță de 2 metri în fața mea iar un țurțure imens mi-a trecut razant prin fața ochilor și s-a înfipt în zăpada din dreptul picioarelor mele. M-am întors. Câinele s-a mai uitat o dată la mine, a dat din coadă apoi a plecat fix în direcția din care venise. Poate puțin speriat și de avalanșa de gheață. Eu am mai rămas câteva secunde bune pironită fixând țurțurele din fața mea care ar fi fost în capul meu fără acea clipă de rătăcire cât m-am oprit să salut câinele. Uitându-mă înainte era ca și cum avalanșa se oprise fix în dreptul meu. Mi-am continuat drumul prin stradă, pe unde trec mașinile uitându-mă cu grijă în sus la streașini.
Acum câteva zile mi-am lăsat mașina în centrul vechi pe o străduță. De fapt v-am și povestit. Pe Tonitza. Ei bine, când m-am dus să o iau, era plină de zăpadă. Nu-i bai că eram înarmată cu măturică, spatulă, tot ce trebuia. Mi le adusesem cu taxiul. Ei bine și cum mă învârteam eu prin dreptul mașinii, pe stradă venind dinspre Calea Victoriei, apare un nene vădit dus cu capul. O barbă lungă neagră, plete așișderea. Vorbea singur, cânta. Se oprea și scria imaginar câte ceva pe pereții clădirilor pe lângă care trecea, motiv pentru care înainta destul de alene. Părea că nu se duce niciunde și că nu are nici o treabă pe lume asta. Și cum curățam eu mașina, în liniștea ce domnea pe străduța înecată cu zăpadă, omul nostru își recita incantațiile iar eu m-am întrebat chiar cu glas tare… ce o căuta omul ăsta pe stradă pe frigul ăsta?, de ce nu s-o duce el la el acasă și umblă pe străzi? (era clar că nu era homeless, că nu avea profil de om fără casă, nu căra nimic cu el, nu era murdar etc.) Gândul mi-a trecut razant prin minte și imediat m-a părăsit, îmi dezăpezeam mașina și eram cufundată în gândurile mele. Ca să nu îmi ud cojocelul stăteam destul de departe de mașină, aproape în mijlocul străzii. Trebuie să mai spun că în general pe strada aceea, deși are dublu sens, mașinile circulă de obicei doar dinspre Victoriei, e cumva împământenit că ăla e sensul că nu încape decât o mașină iar dacă intri invers riști să dai cu spatele preț de două străzi. Așa că, deși nu se auzea nici un zgomot iar singurele două ființe de pe stradă eram eu și bărbosul, mai aruncam din când în când un ochi în direcția din care ar fi putut veni mașini. Când, așa întoarsă cum eram eu aud: Păzeaaaa! Nu am auzit nimic altceva. Nici zgomot de motor, nici mașina alunecând prin zăpadă din sensul opus celui din care mă asiguram eu. Nimic. Doar acel țipăt: Păzeaaaa! Și întrucât eram singura ființă de pe stradă am știut că mie mi se adresează. M-am întors brusc și am avut fix o fracțiune de secundă în care să mă arunc din fața unei mașini de Cluj care venea în viteză cu toate geamurile aburite și acoperite de zăpadă. Mi-am lipit de mașina mea cojocelul, care până la urmă s-a udat rău, și deși m-am ferit cât am putut, oglinda dobitocului tot m-a lovit și m-a șters în trecere. M-am ridicat. M-am dezmeticit. Am încercat să îi mulțumesc bărbosului dar el era din nou în lumea lui, spunea un nou cântec în care introdusese și întâmplarea pe care tocmai v-am povestit-o. M-am suit în mașină neînțelegând în continuare cum nu auzisem absolut nimic (cât de mult poate etanșa zăpada sunetele), cum putea dobitocul ăla să conducă cu vizibilitate zero și cum putea să meargă atât de repede pe o stradă cu zăpadă până deasupra gleznei, afânată, abia ninsă… dar poate cel mai mult mă întrebam ce s-ar fi întâmplat dacă bărbosul nu ar fi fost acolo pe stradă să își scrie pereții să își cânte incantațiile. Probabil nu m-ar fi omorât dar nici bine nu mi-ar fi fost.
Cea de-a treia întâmplare stranie a avut loc chiar azi când veneam tot de la dezapezit mașina și un taxi galben încoronat cu 5 snopuri uriașe de surcele a trecut prin dreptul meu. Am mai văzut snopuri se surcele, chiar și mari, am mai văzut dubițe sau mașini cărând chestii, dar un taxi astfel gătit nu am mai văzut. M-am oprit, m-am întors și l-am urmărit cu privirea încercând să înțeleg care e destinația surcelelor și de ce se plimbă cu taxiul. Chiar în momentul acela o nouă bucată imensă de gheață s-a prăvălit din cer spărgându-se în fața mea. Am avut un deja vu incredibil față de povestea din copilărie cu câinele… și am hotărât să scriu și pe blog despre asta.
Azi, acum, scriu povestiri din orașul viu datorită unui câine, unui lunatic și unui taximetrist. Dar mai ales acelui ceva sau cineva care mi i-a adus în cale exact atunci când trebuia.
