Un set de chei pentru o seară minunată

Cei care citesc acest blog de la începuturile sale știu că Zburătorul demisionar are cheile apartamentului meu. Cei care nu știu află acum. Atunci când am vorbit ultima dată și ne-am despărțit definitiv mie nici nu mi-a stat mintea la chei… pur și simplu știam că nu le va folosi niciodată.

Apoi a apărut Joy, peste câteva luni cineva necunoscut, așa cum e el pentru câinele meu, nu va putea intra în casă fără ca eu să îi deschid ușa și să îl poftesc înăuntru. Că așa sunt câinii. Nu acceptă intrușii.

Azi însă am avut un șoc. Prin nu știu ce întâmplare ciudată prietenul lui din copilărie mi-a rămas prieten și mie. La fel și iubita acestuia. Azi ei au venit la mine la un vin fiert. Șocul a fost când prietenul nostru comun a scos din buzunar cheile și le-a pus pe masă. Cheile lui. I le dăduse, mișelește, laș, prietenului să mi le dea. Acele chei pe care i le-am dat spunându-i că sunt ale lui pentru mereu. Acele chei pe care atunci când ne-am despărțit i-am spus să le păstreze căci nu îi iau înapoi nimic din ceea ce i-am dat. Dacă mi le trimitea printr-un curier nu m-aș fi supărat, aș fi semnat de primire. Dar printr-un prieten!?!? E ca și cum și-ar fi făcut prietenul părtaș la o despărțire ce deja avusese loc. Așa, ca o subliniere. Uitați, vedeți, mă piș pe ea și pe cheile ei. Dar deși mă piș pe ea, nu sunt în stare să i le dau personal. Evident, pentru că nu am chef, pentru că nu mă interesează. Atât îmi e Ea mie de indiferentă.

Și toată lumea a înțeles mesajul.

Toată lumea mai puțin eu.

Însă din păcate incidentul mi-a stricat seara. Și cel mai tare m-a întristat prietenul care a acceptat să ia cheile să mi le aducă. Și El că s-a folosit de un prieten să mă rănească. Urât. Foarte urât.

Cu dedicație

Pentru toți cei și mai ales toate cele care se simt așa acum în perioada asta.

Vă rog eu mult de tot să nu mai suferiți că e o tâmpenie. Știu că realitatea multora dintre noi nu are nici în clin nici în mânecă cu povestea minunată cu familia fericită. E multă presiune acum… din cauza unui Crăciun pe care parcă suntem obligați să îl trăim cumva predeterminat. Și noi pur și simplu nu putem. Nu avem cu ce, din ce. Nu suntem acolo.

Vorbesc acum cu toate prietenele mele. Femei și fete minunate toate. Cele mai multe singure sau cele puține care au relații, în relații incomplete sau urâte. Nu știu de ce e așa. Nu înțeleg de ce e așa și nu altfel. Nu înțeleg de ce suferim toate de aceeași boală. Vreau să vă spun că am și două prietene fericite și împlinite în relații cu bărbați mișto care le iubesc și le respectă. Deci se poate, chiar dacă vorbesc de 2 din 18. Alte două sunt la început de drum în relații ce par a avea perspectivă.

Da știu, e trist. Pentru noi, pentru femei, pentru majoritatea dintre noi, o relație fericită este cheia împlinirii. Nevoia noastră de stabilitate și dorința de a avea propriile noastre familii ne mână în direcția asta. Dar oricum nu e nici măcar pe sfert atât de important cum ni se pare nouă. Fericirea trebuie să o găsim în noi nu în ei. Iar Crăciunul e ceva minunat de simplu ce poate fi trăit luminos și cald chiar și de una singură. Știu că e greu. Dar nu imposibil. Deci vă rog mult, vă implor, nu mai plângeți că sunteți singure de Crăciun… nu sunteți. Aveți prieteni și prietene. Cel puțin pe mine puteți să contați cu siguranță!

Don’t let yourself go…

Să-l fută câinii pe Domnul Primar, Dr. Sorin Oprescu

Da, așa se semnează dumnealui, și doctor și primar. Poate dacă s-ar decide la o singură meserie ne-ar fi tuturor puțin mai bine.

Deci, să reiau, să îl fută câinii pe domnul primar doctor. Ce câini să îl fută? Câinii maidanezi, care alții, câinii dumnealui și ai noștri ai tuturor. De ce? Păi că eu nu sunt bărbat să mă duc să îl fut pe la spate sau să îi fut una, da cred că și pulile de câine sunt bune. Și nu numai că sunt bune dar sunt suficiente pentru fiecare angajat al primăriei. Dacă împărțim pulile de maidanezi la numărul de angajați sigur le revin câte două-trei de căciulă. Cur, gură, pizdă, urechi. Să îi fută câinii pe toți prin toate orificiile. Și pe ăia de la administrațiile financiare vă rog dacă tot a venit vorba (chiar dacă nu are nici o legătură cu nervii de azi). Că sigur e suficient pentru toată lumea.

De ce? Uite pentru că a nins o zi. O zi a nins mâncați-aș sufletu, o zi. UNA! Și eu am făcut o oră și treizeci de minute (1h. 30 min) de la Gara de Nord până pe Calea Victoriei la ora 12-13 pe la prânz. Apoi de la Piața Națiunilor Unite și până la Carrefour Orhideea încă două ore și jumătate (2h. 30). 4 ore… pentru niște cumpărături!!!

Și asta pentru că nu au dat cu nimic pe străzi. Pentru că nu am văzut timp de 4 ore nici măcar un polițist. Auăleeu, am uitat, un lot de puli de maidanezi și pentru Poliția Rutieră vă rog! Dacă nu mai avem maidanezi mai importăm din orașele limitrofe. Deci repet, nu am văzut nici măcar un polițist. Nu am văzut o mașină de dezăpezit. Nu am văzut o mașină care să arunce sare. Nu m-am văzut decât pe mine dându-mă cu capul de volan. Atât. Și mulți, mulți șoferi nesimțiți care nu mai țineau cont de culoarea semaforului, care blocau și așa gâtuitele intersecții.

Deci să reiau încă o dată, e tot ce pot să fac: Să îl fută câinii pe Domnul Primar Doctor, să îi fută câinii pe primarii de sector, pe toți angajații primăriei (până la ultimul), pe toți angajații Poliției Rutiere, ai prefecturii… și a cui o mai fi responsabil de măcelul de pe străzi. Și vă rog să împărțiți pulile în funcție de funcție, cu cât e gradu mai mare cu atât mai multe puli de maidanez în gură. Să le fie rușine!

Povestea serii cu prea multă bere și vin

Mi-am lăsat mașina pe strada Tonitza. Da Tonitza ca liceul. O parchez acolo mereu și mereu acolo o las când beau prea mult. Ca și acum.

Sunt o alcoolică, nu mai am îndoială. Beau zilnic. Mult. Sunt și zile în care nu beau drept pentru care sper că mai am o șansă. Nu aș vrea să ajung bătrână, urâtă, să îmi bat soțul și copii (care soț?, care copii?) să țip tare când vin acasă dacă nu am masa pusă… aaa ăsta e alt film. Nu, nu. Femeile bețive sunt futute prin șanțuri. Simplu nu? Femeile bețive devin mai pasive decât firesc, bărbații bețivi mai agresivi. Dar eu beau ca să trezesc bărbatul din mine. Deși uneori adorm femeia. Dar e bine și așa. Foarte foarte bine e. Așa poate să te ia cineva de păr, să te întoarcă cu spatele, să te izbească cu fața de faianță și să te fută. Da poate. Nu vei simți nimic, decât durere, scârbă, greață, iar durere. Odată durere de ovare, când pula prea mare scormonește parcă după niște ovare speriate… odată durere de suflet, că te mânjește. Dar parcă nu despre asta vorbeam. Nu nu. Vorbeam despre o seară ca seara de azi, cu prea multă bere și vin.

Oamenii au venit și au citit. Te-ai simțit foarte în largul tău să vorbești. Ca între prieteni. Deși îi știai pe puțini. Băiatul ăla îți place. Te intrigă. Cu fața lui de șmecheraș, părul negru. Mâini frumoase. Voce masculină dar catifelată. Da. Îți place. E bun. Sigur e fie maniac, fie însurat, fie iubește de 7 ani cu fervoare aceeași femeie. E clar! Nici un singur bărbat singur pe lume!!! Nici măcar unul. Nici unul. Toți bărbații au prietenă, iubită, logodnică, soție. Unii mai au și amantă(e) pe lângă. Inclusiv bărbatul tău. Chiar și el are prietenă!!! Alta decât tine. E ca o sentință universal valabilă. Toți bărbații care ți-ar putea plăcea au prietenă. Să știi asta. Nici nu încerca. Nici măcar nu zâmbi. Nu spune nici bună, nici salut. Nu nu, nu spune nimic. Te rog taci. Soarta ta e să fii singură. Cineva a decis asta. Apoi tu te chinui să te convingi că nu e cea mai groaznică dintre sorți. Ai putea fi aurolacă sau prostituată și asta ar fi mult mai rău. Te autoconvingi că ești fericită că ai arta ta, și pe a altora, și muzica, și literatura. Căcam-aș pe ele. NU vreau decât un bărbat cald cu pulă caldă care să mi-o dea toată noaptea și apoi încă de două ori dimineața. Și toate cu afecțiune. Și apoi arta. Din nou artă. Până la urmă nu se exclud. De ce să fie ori ori. Poate fi și și. Dar… nu e. Uneori te convingi că e ok. Chiar îți e bine în răstimpuri. Dar totuși nu îți e. Mult mai bine ar fi lângă un el cald și frumos.

De ce bei? Pentru că atunci când bei simți mult mai mult. E ca și cum ai fi mai tu însăți fără perdele. Da, e ca și cum ai da perdelele la o parte să intre lumina. Și ea inundă fiecare ungher. Dar da. Așa, pe lumină vezi și gunoiul din colțuri.

Ai vrea să poți simți mereu ca acum. Tare, fierbinte, febril, acut. Să îți poți induce starea asta când pictezi. Fără alcool. Pur și simplu. Da, de câteva ori te-ai apropiat.

Uneori mă întreb serios dacă sunt urâtă. Poate pe dinăuntru poate pe dinafară. Mă uit în oglindă și nu mi se pare. Cineva mă întreba de ce încă un tatuaj. Pentru că oricum nu contează. Nimeni nu mă iubește nici fără, nici cu. Măcar ”cu” o să mă iubesc eu mai mult. Mai mult cu fiecare tatuaj. Intervențiile mele asupra mea. Desenele mele de pe mine. Interiorul meu care iese afară. Și care mie îmi place. Dacă cineva vrea să știe de ce,,, uite de aia. A. Și pentru că nu îmi pasă. Nu îmi mai pasă. Mă doare în cur. Nu, nici acolo. Dacă mă voi plictisi de ele??? Da desigur. Dar și de țâțele mele mă voi plictisi, și de curul meu din ce în ce mai mare m-am plictisit. Și de tendința lor clară, rectilinie și uniformă de a se mări și lăsa. Corpul meu nu știe să facă nimic altceva. Decât atât. Și atunci de ce să nu îl desenez? E păcat de atâta piele. Apoi încă ceva. Vezi albul mai bine ca pauză printre urme.

Ce frig e. Câinele alunecă repede lăsând pe jos o umbră la fel de rapidă și ludică ca și el. Cele două urechi sunt două semne amuzante. Ce viață minunată să ai un câine. Ce privilegiu. Va trebui să începem dresajul. Deja e prea rău. Trebuie ținut în frâu.

Am musculatura prea dezvoltată pentru o femeie. Și umerii prea lați. Acum și burtă și-s prea grasă. Sunt mult prea masivă pentru o domnișoară. Nu sunt o domnișoară. Sunt doar o femeie.

Cei cinci bărbați mă ascultau deși știau ce le spun, doar pentru că structuram altfel ceea ce ei deja știau.

Oare cum e când faci dragoste? Îmi amintesc vag că era bine…

Mâine nu mă duc nicăieri, dimineață. Nu trebuie să mă trezesc. Nu trebuie să fac nimic. Mâine sunt liberă. Poate nu am eu un iubit cald, nici bani prea mulți. Poate mi-am lăsat mașina pe strada Tonitza. Dar am un câine bestial. Un câine negru fix ca al lui Pilat din Pont. Și mă pot trezi mâine când vreau eu. Când vreau eu. Și o să îmi fac un tatuaj pe ceafă. Tot când vreau eu. Cui nu îi place să nu mă fută pe la spate.

Deci recapitulăm: câine negru, Pilat din Pont, să nu mă fută pe la spate, mașina pe Tonitza, să mă trezesc când vreau, cinci bărbați, bere și vin, vin bun, cenaclu literar, scriitor sexi sigur însurat sau cu iubită de minim 7 ani, tatuaj pe ceafă, au ovarele!, când bei simți mai mult, oare violul consimțit tacit e viol?, ca între prieteni, toți bărbații au deja pe alta, chiar și al tău.

Maestrul si Margareta – ilustratii

Abia am luat vinul fiert de pe foc. Am pus și ceaiul. Pe o farfurie mare turtă dulce. Duminică de Decembrie. O duminica frumoasă și specială. Îmi aștept oaspeții.

Desenez în continuare. Sper să reușesc să termin. E greu că trebuie să citesc și cartea. Nu pot face ilustrații din memorie oricât de proaspătă ar fi cartea pentru mine. Poate ar fi trebuit să mă apuc mai devreme… ei dacp nu termin asta e. O să le termin cu altă ocazie în alt moment.

Deci revin cu mențiunea că nu, nu știu să desenez. Nici nu am pretenții că aș știi. dar pictura pe suprafete atât de mici este exclusă din start pentru mine. Nu le pun pe toate, că nu am răbdare să scanez.

Rândunica și lumina

Iisus

Joy în rolul Câinelui lui Pilat (ce-t drept când era mic)

Motanul umblător

12 a 12-a la ora 12… spre 13

Mi-a fost teamă de momentul ăsta. De cum o să trec prin el și de ce o să simt. Din păcate aveam dreptate să îmi fie teamă. Pentru că mă simt rău. Mă simt cel mai rău de până acum. Și cumva în interiorul scenariului.

Azi am fost și i-am cumpărat cadou. Am făcut ce am simțit. Nu aș fi putut să nu îi iau nimic. Ar fi fost ipocrit din partea mea. I-am cumpărat cartea mea preferată. Maestrul și Margareta. Cartea cea mai preferată dintre toate preferatele, cam tot așa cum și el este cel mai preferat dintre toți preferații. E o carte profundă despre Dumnezeu și iubire. Despre lumină și întuneric. Aș fi vrut să i-o cumpăr mai devreme, dar nu era momentul. Ce-i drept am păstrat-o pentru acum. Mereu mi-am închipuit cum o să mă duc în librărie și o să i-o cumpăr. În ediție cartonată. Frumoasă.

M-am gândit să o fac și mai specială, și unică între toate cărțile cartonate, așa că m-am apucat să îi fac ilustrații. Desene mici pe care o să le inserez în carte acolo unde simt și îmi place cel mai mult.

De asemenea coperta mi se pare absolut banală pentru cartea cea mai frumoasă din lume, așa că o să o înlocuiesc cu una pictată de mine. Îmi mai amintesc din liceu regulile de lucru pentru copertă… sper să îmi iasă. Așa că în seara asta și mâine o să desenez și o să pictez. Am să scanez ilustrațiile și o să le pun pe blog. Apoi una câte una între paginile cărții.

Ce nu știu este dacă să îi dau cadoul sau nu. Asta este o întrebare cu adevărat năucitoare. Dacă i-l dau află că m-am gândit la el, și încă cum și cât (i-am făcut ilustrații pentru carte, toate pentru el). Dacă nu i-l dau nu o să citească cartea. Iar eu îmi doresc să o citească. Bine că ar putea să o citească și atunci când vom avea noi puterea să ne vedem și să i-o dau… dar ar fi mai bine pentru toată lumea dacă ar citi-o acum și nu atunci. Și nici nu aș vrea să o citească cumpărată de el sau de altcineva. Vreau să primească cartea asta de la mine. Apoi, oricum eu știu că el știe că mă gândesc la el. Cu sau fără cadou. Cu sau fără urări.

Voi ce credeti? Ce să fac? Să îi dau cadoul sau nu?

Din cadrul scenariului… cu dedicație. Poate nu sunt prima care ți-o spune… dar sunt prima care o spune. La multi ani iubitul meu!

Desenul meu

Vaai mie, desenul meu lasă atât de mult de dorit…

Știu doar cu pensula pe pânză. Cu creionul pe hârtie sunt handicapată. ce grozăvii mai ies… total neexpresive. Acum înțeleg de ce în facultate credeam că nu sunt talentată, că ăia mă obligau să desenez ore în șir. Și mie nu îmi place.

Retrag toate lucrurile rele pe care le-am spus și le-am gândit despre graficieni când mă amuz că habar nu au să picteze. Dragii mei, și eu sunt la fel de neajutorată cu linia precum voi cu culoarea. Îmi cer scuze.. nu o să se mai repete!

Liberă

Sunt obosită dar fericită.

Ca în bancul cu evreul care se duce la rabin să se plângă că nu are suficient spațiu în casă. Rabinul îl sfătuiește pe rând să își aducă toate orătăniile de prin curte și să le cazeze în și așa prea micuța lui casă. După două luni de chin și vizite succesive la rabin, evreul primește dezlegare în sfârșit să scoată toate animalele. La următoarea vizită îi mulțumește rabinului că l-a făcut să înțeleagă ce casă spațioasă are.

Așa și eu. Eram tare ne-la-locul meu înainte să am acest job. Credeam că nu îmi e bine, că nu sunt suficient de competentă, că domeniul în care lucrez nu e suficient de fain. Acum știu că și domeniul e bun, și eu competentă. Poate doar contextul nefast.

Oricum acum, astăzi știu și pot să statuez că voi rămâne o persoană liberă sau pe cont propriu pentru tot restul vieții mele. Nu pot și nu vreau să fiu angajată în nici o structură. Pot să colaborez, pot să consiliez, pot fi voluntar, pot să conduc, pot să înființez. Nu pot fi angajată. Acea idee de a lua banii la o dată fixă în fiecare lună mi se pare cel puțin abstractă și cu siguranță deprimantă.

Mă întorc la veniturile mele fluctuante și la viața mea așa cum era înainte, cu trezit la ce oră vreau eu, cu plecat de la birou la ce oră vreau eu, cu nedat socoteală nimănui pentru libere și pentru învoiri. Nu voi mai avea angajați însă. Nu mai vreau zile de salariu deloc. Nici pentru mine, nici pentru alții. Și nici postura de angajator nu o prea mai doresc.

Voi găsi un sistem să nu fiu subalternul nimănui dar nici șeful nimănui. Mă gândesc la asta…

Până atunci mă culc că sunt obosită după o săptămână grea, cu multe încheieri.

Liberă…

Sensibilitatea artistică a femeilor

Intru din când în când pe bloguri ale unor femei, pe care le cunosc sau nu, și observ minunata și delicata lor sensibilitate. Mă uit la ea (la sensibilitate) și mă minunez de cât e de evanscentă, diafană și ușoară. Alte femei la fel de delicate vibrează la rândul lor de acea sensibilitate și răspund în același registru.

Totuși de ce nu este arta mare sensibilă în acest fel? De ce femeile care s-au impus în artă au făcut-o tot prin forță de expresie și nu prin atât de la îndemâna și specifica lor sensibilitate? De ce această sensibilitate nu are capacitatea să treacă de registrul căreia i se adresează și să ajungă în zona centrală a sufletului, acolo unde arta schimbă, transformă, îmbogățește, deschide, înnobilează.

Mi-am dat un răspuns posibil… aceste demersuri atât de delicate sunt sincere și cu siguranță valoroase dar nu pot străbate drumul până la centrul sufletului. Nu au forță. Astfel, chiar dacă transmiți idei de o suavitate fără margini trebuie în prealabil să le imprimi direcție și forță de propagare. Pentru ca ele să poată atinge.

Sau ca să folosesc o imagine plastică, să zicem că ești în fața unei cetăți și vrei să trimiți un fluture până mult după zidurile cetății, în centru… dacă îi dai drumul să zboare, fie nu va ajunge atât de departe, fie va trece neobservat. Dacă închizi fluturele într-o ghiulea și catapultezi ghiuleaua către centrul cetății (receptor)… și proiectezi ghiuleaua ca la impact să elibereze fluturele… ei bine în acest caz toată lumea va vedea fluturele și se va bucura de frumusețea lui. Chiar dacă în cursul său ghiuleaua va dărăma câteva ziduri.

De aceea cred eu că nu reușesc femeile să impună acea sensibilitate. Pentru că nu știu să proiecteze ghiulele și pentru că nu au habar de balistică… Dar acelea, puține care învață, pot introduce fluturi extrem de valoroși cu aripi colorate care emană parfumuri și miresme neasemuite. Pentru că da, femeile simt mai intens totul prin pielița subțire ca o membrană care le acoperă trupurile și sufletele. Pe ele totul le doare, nimic nu trece fără a lăsa urme. Femeile sunt hărți vii ale urmelor din trecut. Toate simțite, toate trăite tactil. Femeile însele sunt fluturi suavi.

La cererea publicului

Eu cred că orice persoană respectabilă trebuie să aibă un prieten fizician, un prieten matematician și un prieten filosof. Eu am câte un prieten din primele două categorii și îl aștept cu mare interes și pe cel de-al treilea.

Ei bine, cei doi prieteni ai mei, fizicianul și matematicianul, locuiesc în țări străine și vin rar pe acasă. Acum de sărbători s-au decis să vină amândoi odată iar eu abia așteptam să îi revăd. Și pentru că atunci când vrei ceva se și întâmplă, fizicianul, deși stă în București rușinos de puțin timp, a avut nevoie pentru câteva ore de o conexiune la internet. Intrucât suntem vecini tare m-am bucurat să îi pun la dispoziție wireless-ul meu contra prezenței sale atât de plăcute. Trebuie să știți din capul locului că fizicienii sunt persoane foarte inteligente, cu simțul umorului, destinse și sociabile. Ce nu știam eu însă și am descoperit acum ceva timp e că fizicienii pot fi și persoane deosebit de talentate și cu un foarte bun simț artistic.

Și pentru că publicul m-a acuzat că aș fi părtinitoare cu cățelul în defavoarea pisicilor, pentru a demonstra contrariul dar și faptul că fizicienii sunt ființe minunate cu talent deosebit pentru fotografie, voi expune în cele ce urmează câteva fotografii făcute în seara asta de prietenul meu fizician.

Deeci vă prezint minunata mea familie patrupedă și blănoasă.

Trebuie să subliniez că deși sunt cele mai frumoase animale din lume (EVIDENT!) nici unul dintre cei trei nu este de rasă. Militez pe această cale pentru adopția animalelor de pe străzi în defavoarea celor cu pedigree. Frumoșii mei sunt dovada unor beneficii ulterioare garantate!